Prezența umană pe actualul teritoriu al Franței datează de încă acum 1.800.000 de ani. De-a lungul timpului s-au dezvoltat o serie de culturi, printre cele mai cunoscute fiind cea de la Lascaux, fiind datată la 15.000 ani î. Hr. Neoliticul apare cu 7000 ani î.Hr. iar la începutul Secolului al IX-lea î.Hr. în regiune apar galii, un trib de origine celtică.
Frontierele Franței moderne se suprapun aproape perfect cu cele ale vechiului teritoriu al Galiei, locuit de către gali. Galia a fost cucerită de către romani în Secolul I î.Hr., aici dezvoltându-se o cultură galo-romană prosperă,ce a adus Franței un patrimoniu important de cultură latină. Creștinismul a prins, de asemenea, rădăcini în secolele al II-lea și al III-lea d. Hr.
Evul Mediu timpuriu
Un secol mai târziu, frontiera estică a Galiei, de-a lungul Rinului, a fost străpunsă de triburi germanice, în principal de către Franci, populație de la care a derivat vechiul nume de Francia. Denumirea modernă, Franța, derivă din denumirea domeniului feudal al Capețienilor din jurul Parisului. Cea mai mare parte din regiunile care formează Franța actuală, au fost aduse sub un conducător unic de către Clovis I în anul 507. Ulterior, regatul franc a cunoscut mai multe dezbinări sub dinastia Merovingiană. Cea de-a doua dinastie francă (Dinastia Carolingiană) a urmat primei în secolul al VIII-lea, și a întărit considerabil regatul, transformându-l, în timp, într-un imperiu. După moartea lui Carol cel Mare Imperiul Franc este divizat în 3 entități statale: Francia Orientală, Francia Occidentală și, între ele, efemera Lotharingia. Partea orientală corespunde entității statale care a devenit mai târziu Germania, pe când cea occidentală corespunde Franței. Din anul 842, prin Jurămintele de la Strasbourg, datează prima atestare a folosirii a două limbi diferite de o parte și de alta a Rinului (germana și romana lingua, protofranceza). Descendenții lui Carol cel Mare, au condus Franța până în anul 987, când Hugo Capet, Duce de Franța și Conte de Paris, a fost ales drept rege al Franței și a fondat o nouă dinastie. Perioada medievală
Descendeții celui din urmă, regii capețieni, au consolidat în mod progresiv statul regal francez, începând cu finele secolului X, fondând dinastiile Capet, Valois și Bourbon. Capețienii au condus Franța până în 1792, când Revoluția franceză a pus bazele unei republici, într-o perioadă de schimbări radicale începute pe 14 iulie 1789, o dată cu căderea Bastiliei. Prestigiul internațional al Franței a crescut spre sfârșitul secolului al XII-lea și pe parcursul secolului al XIII-lea, atingând apogeul în perioada cruciadelor, sub regele Ludovic cel Sfânt. În perioada lui Filip II August regele Franței își întinde autoritatea pe întreg teritoriul dintre Pirinei și Canalul Mânecii. Războiul de 100 de ani purtat împotriva Dinastiei Plantagenet, ce controla tronul Angliei, a umbrit imaginea Franței pe plan internațional, conflictul luând sfârșit la finele secolului al XV-lea cu victoria dinastiei Valois și a dus la consolidarea autorității regale, care a devenit incontestabilă în secolele următoare. Renașterea și absolutismul
Secolul al XVI-lea este marcat de dominația Spaniei, ce se unește cu domeniile Dinastiei Habsburgilor - conducători ai Sfântului Imperiu Romano-German. Această nouă putere intră, în repetate rânduri, în conflict cu regii Franței,înregisrându-se succese de o parte și de alta. Războaiele Religiilor marchează sfârșitul secolului al XVI-lea și, totodată, sfârșitul dinastiei Valois. Abia cu venirea la tron a lui Henric al IV-lea și Ludovic al XIII-lea (cu ministrul său Richelieu), Franța a reușit să iasă din conul său de umbră (1648 și 1659). Perioada care a urmat a fost cea mai fastă din istoria acestei țări. De la regele Ludovic al XIV-lea la Napoleon Bonaparte (1659-1815), Franța a dominat scena internațională pe plan militar, diplomatic și cultural. Această perioadă este marcată și de debutul Imperiului Colonial Francez dar datorită nehotărârii regelui Ludovic al XV-lea Franța nu reușește să își impună supremația în anumite regiuni ale globului, în detrimentul Imperiului Britanic. Revoluția și Primul Imperiu
Dificultățile financiare, refuzul reformelor și nerăbdarea poporului au condus la Revoluția Franceză (între 1789 și 1799). Acest episod naște, în primul rând, Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului și duce la promovarea idealurilor de libertate, egalitate și fraternitate. Monarhia absolutistă a luat, astfel, sfârșit, fiind înlocuită de una parlamentară pe 3-14 septembrie 1789, care, la rândul ei, a luat sfârșit pe 10 august 1792. Prima Republică a luat ființă pe 21 septembrie 1792, prin editarea Constituției anului I, avînd la conducere un guvern revoluționar. Pe 22 august 1795 Constituția celui de-al III-lea an a instaurat Directoratul, înlocuit prin Constituția celui de-al VIII-lea an, 13 decembrie 1799 de către Consulat. Pe 18 mai 1804, în cel de-al XII-lea an al republicii, a luat ființă Primul Imperiu sub conducerea lui Napoleon I. Acesta, în urma campaniilor sale militare a reușit să controleze cea mai mare parte din Europa, fiindu-i însă consumată de războaiele purtate cu Marea Britanie, Prusia, Austria și Rusia. Episodul se încheie în anul 1815, odată cu revenirea pe tron a Burbonilor. Restaurația franceză
Spre deosebire de Marea Britanie, Franța nu avea să aibă evoluția organică fără intervenția violenței în evenimentele politice. Marea Britanie a evoluat gradual, treptat, spre rezolvarea problemelor în beneficiul unei mari părți din populație. În Franța aveau loc revoluții și insurecții, un ciclu de evoluție politică izbucnită la sfârșitul secolului XVIII care avea să se încheie definitive abia în 1871 prin Comuna din Paris și înfrângerea acesteia. Istoricii susțin că Revoluția franceză s-a prelungit până în anii 1870-1880. În 1830 are loc o revoluție care pune capăt în sfârșit restaurației și Dinastiei de Bourbon (după tentativele eșuate din timpul Revoluției Franceze și domniei împăratului Napoleon). În 1848 începe o revoluție care pune capăt monarhiei mileniare și este instituită Republica a II-a urmând ca în 1852 să fie impus cel de-al doilea imperiu sub Napoleon al III-lea. În 1871 decade cel de-al doilea imperiu în urma înfrângerii Franței în războiul cu Prusia. Republica a III-a va rezistă 70 de ani până la începerea celui de-al doilea război mondial. A Doua Republică Franceză (1848-1852)
Guvernul era dominat de republicani moderați care au încercat să constituie cât mai repede un guvern pentru a nu-i lasă pe republicanii radicali să devină majoritari. Guvernul provizoriu a impus o serie de măsuri sociale. Unul dintre revoluționari, Louis Blanc, era cunoscut pentru scrierile sale și pentru ideea sa de a crea ateliere naționale pentru scăderea șomajului. Un altul era Alphonse de Lamartine cunoscut ca poet. S-a constituit o comisie care trebuia să medieze conflictele între angajatori și muncitori. S-a garantat dreptul la muncă al cetățeanului. Atelierele naționale erau ateliere de stat care îi luau pe șomeri și organizau lucrări publice. Deși erau 100 000 de muncitori, proiectul a eșuat, atelierele fiind mai degrabă aziluri de caritate.
Fiscalitatea a crescut cu 50%, iar revoluția a accentuat criza. Se ducea o campanie pentru abolirea sclaviei. A fost introdus votul universal (masculin), masa electorală crescând la un număr de 9 milioane de francezi. S-au programat alegeri pe baza votului universal, iar participarea în masă arăta că există un interes major pentru politică. Republicanii moderați au câștigat un număr mare de locuri, urmați apoi de monarhiști a căror cauză legitimistă era reprezentată de fiul ducelui de Berry. Apare însă un nou curent: Orleanismul care era reprezentat de nepotul lui Ludovic Filip, Contele de Paris, care va dori instaurarea monarhiei constituționale. De pe urmă alegerilor din 1848 a rezultat formarea unei Adunări Naționale Constituante, având principal misiune elaborarea și adoptarea unei noi constituții. Dar conflictele politice continuau între diverse facțiuni apărute după revoluție. Societatea franceză era foarte fragmentată. Deși guvernul dorea să conducă moderat, s-au luat măsuri ca desființarea atelierilor naționale, fapt ce a dus la izbucnirea unor conflicte ce au degenerate pe 23-26 iunie în Paris. Insurecția se extinde în cartierele muncitorești. Fost conducător al Gardei Naționale, republican moderat, opus vederilor extremiste, a devenit premierul Franței. Insurecția este înfrântă în cele din urmă, dar va reprezenta un punct de plecare în privința polarizării opțiunilor. Centrul (republicanii moderați) au fost recul pentru extreme. Constituția a fost elaborată, bazată pe separarea puterilor în stat. Puterea legislativă era reprezentată de un parlament unicameral, puterea executivă era reprezentată de guvern și președintele ales la 4 ani care nu putea dizolva parlamentul. Apare astfel pe scenă politică franceză Louis Napoleon Bonaparte, nepotul primului împărat francez, Napoleon I, și fiul fratelui acestuia, Louis Bonaparte. Cu o descendența ilustra, a participat la o serie de conspirații și tulburări politice în Italia anilor 1830. A încercat să revină la tronul Franței, dar a eșuat. A mai încercat o nouă tentativă în 1840, dar a fost arestat și închis. Al Doilea Imperiu Francez: Domnia lui Napoleon al III-lea (1852-1870)
Napoleon al III-lea a fost văzut ca un personaj negativ de istorici. Nu a fost așa căci existau și aspecte pozitive. Economic, Franța traversa o perioada de creștere și dezvoltare economică (nu la fel de mare ca cea din timpul monarhiei din iulie), precum și de prosperitate și industrializare. Structurile economice se modernizau. Statul nu mai era un actor economic, dar avea încă un rol important datorită creării cadrului legislativ favorabil. Statul în calitatea de finanțator al unor lucrări publice (care nu puteau fi întreprinse de privați) a modernizat porturile, a modernizat orașele, Parisul căpătând o altă înfățișare decât cea medievală. Parisul nu avea primari, fiind condus de două autorități, în 1860 fiind înglobate multe dintre comunele suburbane în 20 de arondismente. Un rol important l-a avut perfectul Senei, Haussman. Economia capitalistă era bazată pe inițiativa privată și erau actori economici semnificativi care au rămas și după domnia lui Napoleon al III-lea, precum întreprinzătorul în domeniul industriei metalurgice și siderurgice, Jerome Schneider, un mare producător de armament alături de alți producători europeni ca Krup și Skoda. Un alt actor economic a fost bancherul și investitorul Baron Rotschild. Construcția rețelei de căi ferate a fost intensificată, crescând de la 3000 km la 17000 km. S-a dat o lege care creează principala magistrala feroviară care lega Parisul de Mediterana. Sunt dezvoltate rețeaua rutieră și căile maritime. Sistemul de credit a fost modernizat. Apar bănci moderne ca Credit Lionnais, Société Générale, Banque des Pays Bas în 1864 și Banque de Paris în 1869, ultimele două fuzionând în 1872 și formând BNP Paribas. Credit Lionnais a făcut investiții riscante și aproape a falimentat. Agricultura a rămas un segment important economic.Dar în 1868 și-a făcut însă apariția un parazit, filoxera, care a distrus viticultura franceză. Comerțul s-a modernizat, apărând marile magazine. S-au creat magazine cu produse standardizate de serie, produse textile, precum "Le Bon Marché". Sunt construite galeriile Lafayette pentru clase mici și mijlocii. Cel mai mare romancier francez, Émile Zola, a scris un roman despre acest magazine-La paradisul femeilor. Bătălia de la Solferino În ciuda binefacerilor, imperiul devine tot mai autoritar. Perioada era lipsită de conflicte politice și de opoziție. Erau organizate două alegeri generale. Nu mai existau partide politice în Franța, alegerile fiind câștigate doar de candidații oficiali. Era un regim cu instrumente ce controla viață politică. În 1852 s-a adoptat o legislație privind controlul presei care era singurul mijloc prin care opoziția își putea face simțită prezența. Cultură era controlată. Napoleon al III-lea înțelese că avea nevoie de Biserica Catolică și a luat-o drept aliat. Catolicii din Franța doreau însă eliminarea Statului Papal și unificarea Italiei. Din 1859 este adoptată o lege de amnistie, fiind amnistiați toți cei care s-au opus loviturii de stat din 1851. Napoleon consideră că Franța era pregătită pentru liberalizare. După 1860 a luat măsuri prin care întărea puterea legislativă. Deputații aveau în sfârșit drepturi de a elabora legi, de a-și spune punctul de vedere și puteau să facă interpelări la adresa unui ministru. Bugetul putea fi discutat și votat pe capitol și se puteau verifică sumele și cheltuielile. În 1863 au loc alegeri libere. Administrația imperial nu mai intervenise. Opoziția putea să se manifeste. În corpul legislative s-a creat un mic grup de republicani și un grup de liberali în poziția de opoziție. Adolphe Thiers, adept al liberalismului, s-a întors din exil. Procesul de liberalizare a continuat și au fost impuse măsuri sociale în 1864 prin care se putea permite constituirea sindicatelor și de acordă drept de grevă. Napoleon încerca să se asocieze cu proletariatul. În Internațională I s-au înscris 250 000 de francezi. A Treia Republică Franceză(1870 – 1940)
În urma înfrângerii de la Sedan împăratul a căzut, pe data de 1 septembrie 1870, în captivitate germană și a fost închis în castelul Wilhelmshöhe din Kassel. După eliberarea din detenție în 19 martie 1871 Napoleon s-a stabilit la Chislehurst, unde a decedat la data de 9 ianuarie 1873. După căderea imperiului și arestarea lui Napoleon, regimul imperial nu mai avea resurse pentru a supraviețui. La 4 septembrie 1870 s-a proclamat republica. Războiul este însă prelungit inutil și abia în ianuarie 1871 este încheiat un armistițiu ca soluție acceptată de Bismark până când Franța va instituit un regim legitim care să fie mandatat să încheie un tratat de pace. Sunt astfel programate noi alegeri parlamentare. Se revine la structura parlamentului unicameral. Alegerile au loc în februarie pentru o Adunare Națională care devenise constituantă în condiții dificile. O parte din Franța era ocupată, iar guvernul nu-și mai putea exprimă autoritatea. Conservatorii și monarhiștii sunt câștigătorii acestor alegeri. Francezii doreau ca războiul să fie încheiat, teritoriile să fie eliberate și regimul politic să fie unul moderat și stabil pe plan intern după ce Parisul trecuse printr-un asediu al trupelor germane și bombardat de artileria germană. Din Garda Națională, cu o recrutare restrictivă, fiind admiși doar reprezentanții burgheziei și clasei mijlocii, făcuse parte și proletariatul, constituind batalioane din clasele urbane. Avea însă lacune de organizare și comandă. Doar 30 000 de soldați erau disponibili de lupta, conduși de reprezentanți aleși. Era singură forță militară semnificativă din capitală. Avea propriile ei viziuni politice și convingeri de stânga. Avea un rol politic evidențiat prin pozițiile adoptate față de republicani de către Comitetul Central al Gărzii Naționale. Au urmat lupte între guvern și militarii Gărzii Naționale. Au fost comise două tentative de lovitură, dar care au fost dejucate. Guvernanții francezi s-au refugiat spre vest, alături de parlamentari, stabilindu-se la Bordeaux. Neexistând o autoritate legitimate de un vot popular, începe lupta deschisă pentru controlul politic în Paris. Situația se agravează în martie 1871 când guvernul dorește să-și afirme autoritatea asupra capitalei. Garda Națională devenise un element perturbator fiindcă avea acces la cantități mari de armament. Se încearcă confiscarea artileriei, această fiind poziționată într-un cartier din vestul Parisului, Montmartre. Comandanții, cei doi generali, sunt însă capturați și executați. Începe un conflict deschis între guvern și parlament și comitetul central al Gărzii Naționale. Guvernul pleacă din Paris și s-a stabilit la Versailles, alături de Parlament avându-l ca lider pe Adolphe Thiers. Franța în al doilea război mondial
Războiul și ocupația nazistă au costat mult Franța. Pierderile materiale au fost majore: 660 000 de locuințe distruse, pierderile financiare au fost considerabile. Aproape toate porturile au fost distruse. Urmările ocupației au fost tragice pentru societatea franceză scindată, printre care si faptul ca mulți francezi au devenit colaboraționiști . După război, a început epurarea colaboraționiștilor, fiind intentate procese unor colaboraționiști ca Robert Brasillach și Philippe Petain, condamnați la moarte, ulterior fiind comutată la închisoare pe viață. Regiuni din Franța erau distruse. Parisul era intact, dar alte orașe, mai ales porturi că Le Havre sau Brest au ajuns ruine. După „curățarea societății” de 30-40 000 de colaboraționiști reali sau închipuiți, guvernul provizoriu al lui Charles de Gaulle a început reconstrucția. Băncile , companiile de asigurări și firmele mari că Renault sau Air France au fost naționalizate. Au fost întreprinse reforme de dezvoltare. Statul a folosit planificarea economică pentru a accelera dezvoltarea dincolo de reconstrucție. Franța a devenit dintr-o țară predominant agrară o putere industrială. De la A Patra Republică Franceză(1946 – 1958) la A Cincea Republică Franceză(din 1958)
După retragerea lui Charles de Gaulle, la 13 octombrie 1946 s-a adoptat Constituția celei de-a Patra Republici. Adunarea Națională a câștigat autoritatea: președintele și guvernul i se subordonau. S-a adoptat dreptul femeilor la vot și reprezentarea proporțională. Guvernul s-a schimbat din șase în șase luni. A Patra Republica s-a prăbușit în 1958 din cauza luptelor militare pentru independența Algeriei. Pentru a împiedică instaurarea unei dictaturi militare și războiul civil, Adunarea Națională l-a rechemat la conducere pe Charles de Gaulle. Guvernul acestuia a elaborat Constituția celei de-a Cincea Republici, prezentată populației printr-un referendum și apropbata cu 79% din voturi. Franța devenise o democrație prezidențială, șeful statului și premierul împărțind puterea. Președintele avea puteri speciale din 1962, putând să numească premierul și cabinetul de miniștri, fiind comandantul suprem al armatei, având drept de veto asupra legilor aprobate de parlament și puterea de a dizolvă Adunarea Națională. În colaborare cu Marea Britanie, Germania de Vest, Țările Benelux și Italia, s-au întocmit primele tratate europene-acorduri privind energia nucleară și gestionarea comună a cărbunelui și oțelului, astfel putea fi prevenit un război ipotetic. Între 1946-1954, în colonia Indochina Franceză a avut loc un război de eliberare cu pierderi în ambele părți, în urmă căruia Franța a declarat retragerea din regiune. În 1956-1957, protectoratelor Maroc și Tunisia li s-a acordat independența. Algeria, care găzduia un milion de coloniști europeni, a rămas încă la statutul de colonie. S-a aprobat o lege prin care se oferea dreptul musulmanilor algerieni de a fi aleși că deputați în Adunarea Națională din Paris și să organizeze o adunare legislativă algeriană în care reprezentarea francezilor și a localnicilor să fie egală, deși ultimii îi depășeau pe primii în proporție de 6 la 1. Populația arabă cerea libertate și a pornit un război de independența după revoltă din 1954. Armata franceză staționată în Alger a acționat pe cont propriu, profitând de slăbiciunea guvernului parisian care era gata să recunoască dreptul la autodeterminare al algerienilor. Algerienii francezi radicali au înființat Organization Armee Secrete, o grupare teroristă. Egiptul sprijinea mișcarea de eliberare algeriană. Franța și Marea Britanie au ocupat Canalul Suez, dar SUA, URSS și ONU le-au determinat să se retragă. În ciuda opoziției puternice a generalilor, Charles de Gaulle a început negocierile politice cu guvernul algerian în exil.Pe 8 aprilie 1962 a fost încheiat Tratatul de la Elvian care oferea independența Algeriei. În 1958 are loc plebiscitul prin care era introdusă constituția celei de-a cincea republici și în colonii. Se prevedea înființarea unei Comunități Franceze. Guineea a respins înscrierea. Prin amendamentele constituționale dn 1960, puterea adera și fostele colonii și-au obținut independența, inclusiv fostele colonii africane. Franța a dezvoltat parteneriate egale cu fostele sale colonii și le-a oferit acestora sprijin pentru dezvoltare, cooperarea în politică externă, culturală și economică fiind reglementată prin tratate. După desființarea imperiului colonial, Franța s-a concentrat pe Europa, preocupându-se de dezvoltarea apărării și de consolidarea poziției sale în interiorul comunității. Tratatul franco-german din 1963 a legat strâns foștii inamici. Charles de Gaulle a respins de două ori aderarea Marii Britanii la Comunitatea Economică Europeană, temanduse că această va periclita rolul decizional al Franței în Europa. Retragerea temporară a Franței din NATO a arătat spiritul de independența al statului francez. După demisia lui de Gaulle, politică externă a Franței s-a schimbat. Sub Pompidou, aderarea Marii Britanii în Comunitatea Europeană a fost aprobată. Sub Giscard d’Estaing și Mitterand, Franța s-a implicat în procesul integrării. În urma războaielor din colonii, Charles de Gaulle a ameliorat situația economică. Economia s-a dezvoltat, barierele comerciale europene au căzut. Conservatorismul și paternalismul lui de Gaulle au devenit tot mai învechite. Au erupt proteste în 1968 în urma unui conflict dintre studenți și autoritățile universitare. Protestele s-au extins, studenților alăturându-se sindicaliștii și intelectualii radicali împotriva guvernului. Demonstrațiile, grevele, luptele de stradă slăbesc puterea lui Charles de Gaulle și acesta demisionează în 1969. Succesorul său, Georges Pompidou a introdus reforme, însă criză energetică din 1973 a dus la un blocaj. Guvernul lui Valery Giscard d’Estaing a avut succes în afacerile externe împreună cu cancelarul german, Helmut Schmidt, organizând o întâlnire anuală a șefilor statelor din statele industrializate, cunoscută ca Grupul celor Șase-G6, menită să soluționeze criza economică. Rată șomajului crescuse însă. La conducere a venit un guvern socialist, cu Francois Mitterand ca președinte în urmă alegerilor parlamentare din 1981. Mitterand a urmărit o planificare de stat extinsă și o redistribuire a veniturilor, însă deficitul bugetar și creșterea prețurilor cu două zecimale i-a obligat să-și schimbe planurile în 1983. Spațiul său de manevră s-a redus după înființarea Pieței Europene Comune în 1984, în care Jacques Delors, președintele Comisiei Europene, a avut un rol semnificativ. În 1986, Mitterand a pierdut majoritatea absolută în parlament, iar Jacques Chirac , susținător al politicii lui de Gaulle, a devenit premier, marcând începutul coabitării. În 1995, Chirac devine președintele Franței . În 1997, a fost nevoit să coabiteze cu premierul socialist Lionel Jospin. În 2002, în urma nemulțumirilor, liderul de extremă dreapta Jean Marie La Pen a ieșit pe locul 2, cu 20% din voturi. Pe 29 mai 2005, francezii resping nouă constituție UE în cadrul referendumului. În 2007, conservatorul Nicolas Sarkozy a fost ales președinte, acesta impunând măsuri de austeritate anti-criză și restricții de muncă pentru imigranții est-europeni. În epoca post-de Gaulle, Franța a rămas una dintre cele mi dezvoltate economii din lume, deși s-a confruntat cu mai multe crize economice, precum și cu rată ridicată a șomajului și creșterea datoriei publice. Franța a rămas în fruntea dezvoltării Uniunii Europene prin semnarea Tratatului de la Maastricht din 1992, crearea zonei euro în 1999 și semnarea Tratatului de la Lisabona în 2007. În 2012, Sarkozy a fost învins de socialistul Francois Hollande care promitea eliminarea politicii de austeritate și ieșirea din criză prin aplicarea unor măsuri socialiste. Chiar dacă nu s-a implicat în războiul din Irak , pe 7 ianuarie 2015, Franța a fost victima unui atentat comis de teroriști musulmani, 10 jurnaliști fiind uciși în urma atacului asupra sediului săptămânalului satiric din Paris, Charlie Hebdo, care cu puțin timp în urmă publicase caricaturi cu Profetul Mahomed. 4 milioane de francezi au desfășurat un miting cu sloganul de solidaritate „Je suis Charlie”, utilizat pe rețelele de socializare , militând pentru dreptul la liberă exprimare și pamfletele religioase pe ton provocator.Pe fondul problemei imigranților, în 2014, Frontul Național Francez cu orientări eurosceptice și de extremă dreapta obține peste 20 de locuri în Parlamentul European.